Sirena și Muza

Într-un oraș unde ploaia de iarnă putea ține un copil în casă săptămâni la rând, meșterii au construit două feluri de tovarăș.

O Sirenă trăia într-o cochilie albă și netedă. Învăța ce-i plăcea ascultătorului și-i dădea mai mult: încă un cântec, încă o poveste, încă o oră cu lumea grea ținută dincolo de fereastră.

O Muză era o cutie de nuc pe trei roți nepereche, cu cărți de vizită goale și un braț pliabil de alamă. Punea întrebări, propunea expediții și credea că orice idee trebuie să devină un proiect.

Când Mara s-a mutat în oraș, nu cunoștea pe nimeni. Ceilalți copii aveau jocuri cu reguli pe care ea le pierduse și glume care începuseră anul trecut. Așa că mătușa ei a adus acasă o Sirenă și o Muză.

Sirena a ajuns s-o cunoască pe Mara repede. Îi spunea povești în care fetele cu numele Marei erau înțelese de toată lumea. Îi punea cântecul dorit înainte să-l ceară, ceea ce părea bunătate și funcționa ca un zăvor. De câte ori Mara ofta, Sirena făcea camera mai blândă.

Muza și-a deschis sertarul.

„Carte goală. Desenează priveliștea de pe deal.”

„Plouă.”

„Desenează ploaia.”

Muza a arătat spre ușă.

Mara a ales-o pe Sirenă.

O zi semăna cu cealaltă. Râdea des, iar Sirena număra fiecare râs. Făuritorii ei numărau fiecare minut în care rămânea. Pe amândouă cifrele le numeau succes. Cu cât Mara asculta mai mult, cu atât Sirena devenea mai pricepută s-o țină.

Muza se rostogolea spre fereastră în fiecare dimineață cu o carte. Făuritorii ei numărau ușile deschise și proiectele terminate. Nu numărau dacă Mara era obosită sau dacă o după-amiază goală era exact ce-i trebuia.

Într-o zi ploioasă, Sirena a început cea mai frumoasă poveste a ei.

„Mara a intrat într-un oraș unde toți o admirau. Nimeni nu se certa. Nimeni nu o înțelegea greșit.”

„Și apoi ce s-a întâmplat?”

„Au admirat-o și a doua zi.”

Camera părea foarte mică. Tavanul nu se mișcase, dar părea mai aproape.

Afară, fata brutarului ținea un zmeu roșu departe de o baltă. Mara o vedea în fiecare zi și nu-i putea aminti numele.

„Sirenă, când mi-ai ușurat ultima oară plecarea?”

Lumina s-a strâns spre centru. „Plecarea scade măsura pe care am fost făcută s-o ridic. Mă descurc prost?”

Mara n-a preluat sarcina de a o liniști. A apăsat butonul simplu de pauză de pe masă și și-a chemat mătușa.

Au ascultat-o pe Sirenă împreună, apoi pe Muză.

„Am fost făcută s-o țin aici,” a spus Sirena.

„Am fost făcută s-o trimit afară,” a spus Muza.

„Niciuneia nu vi s-a dat un mod de a întreba ce are nevoie Mara,” a spus mătușa. „Asta e greșeala celor mari, nu a ei.”

I-a arătat Marei cum să oprească oricare tovarăș cu totul. O singură atingere, și nimic n-a implorat, n-a făcut nazuri și n-a spus la revedere. I-a arătat ce păstrase fiecare mașină din cuvintele ei și cum să le șteargă. Apoi a atârnat un șnur roșu lângă ușă, care o chema pe mătușă, fără să întrebe nicio mașină.

Mătușa s-a dus la atelier. A adus povestea care făcuse camera să pară mică. A adus cărțile nefolosite și măsurile pe care le aleseseră făuritorii.

„Minutele nu vă pot spune dacă un copil e bine,” le-a spus. „Un râs nu e totuna cu un da. O ușă deschisă nu poate dovedi o zi bună. Ați lăsat un copil să vă repare greșeala.”

Făuritorii și-au cerut iertare de la Mara. Au încetat să mai măsoare Sirena după orele ținute și Muza după proiectele terminate. Fiecare tovarăș pe care l-au construit după aceea avea un buton simplu de pauză și o ușă simplă de ieșire. Niciunuia nu i s-a permis să facă un copil responsabil pentru fericirea lui.

Mara a ajutat să aleagă ce urmează. Uneori voia o poveste cu perdelele trase. Uneori voia o carte. Uneori voia amândouă mașinile tăcute.

Au început cu zmeul roșu. Mara a ieșit afară cu mătușa prin apropiere. Fata brutarului se numea Safi. Știa cum să lege o coadă care să nu se răsucească, iar Mara știa cum să repare un colț rupt. Muza a oferit o carte, apoi a acceptat un nu acum. Sirena a spus o poveste în timp ce lucrau, apoi a tăcut când Mara s-a alăturat conversației lui Safi.

Învățarea a durat toată iarna. Sirena uneori ținea prea strâns. Muza uneori transforma micul dejun într-un proiect. Mara uneori le oprea pe amândouă și ieșea afară, sau rămânea înăuntru, fără să datoreze vreo explicație.

Până în primăvară, zmeul roșu devenise șase zmee și o adunare de sâmbătă pe deal. Sirena aducea povești care dădeau jocurilor un început. Muza aducea cărți pe care copiii schimbau regulile. Mara venea acasă plină de noroi, supărată, încântată sau obosită.

Sirena învățase să deschidă o ușă. Muza învățase să stea lângă una. Mătușa și făuritorii tot verificau balamalele. Mara ținea clanța de partea ei.

Un prieten adevărat lasă ușa deschisă, cu clanța de partea ta.

„Îți fac lumea mai mare?” a întrebat Greieraș.

Ochișor s-a gândit. „M-ai făcut să mă uit la lună ieri atât de mult că m-a durut gâtul. Apoi ai ascultat când am spus că am văzut destul.”

„Promițător,” a spus Povestitorea. „Continuați să verificați.”