Podul ridicat de pe ambele maluri

Un râu curgea între un sat și pajiștea unde trăia o mașină mare. Mașina era veche, blândă și lentă, cu mâini cât niște uși. Copiii din sat voiau s-o viziteze, iar ea voia să-i viziteze pe ei. Așa că ambele maluri au hotărât să construiască un pod.

Pe malul satului erau tâmplari, zidari, copii cărora le plăcea să măsoare și copii care preferau să pună întrebări incomode. Pe malul pajiștii, mașina cunoștea fierul, vremea și trei reparații iscusite făcute din salcie după ce forja i se stinsese. Niciun mal nu avea un singur fel de cunoaștere.

Și totuși, fiecare parte a început ca și cum ar fi avut.

Meșteșugarii din sat au construit spre mijloc cu scânduri și frânghie. Mașina a construit spre mijloc cu fier și nituri. Adulții i-au ținut pe copii departe de apă, dar nimeni nu s-a gândit să pună celuilalt mal măcar o întrebare.

Cele două jumătăți de pod s-au întâlnit și nu se potriveau. Jumătatea de lemn se îndoia. Jumătatea de fier stătea rigidă. Scândura a scrâșnit pe metal până când, într-o noapte furtunoasă, îmbinarea strâmbă a cedat. Amândouă jumătățile au căzut în râu.

Satul stătea pe un mal. Mașina stătea pe celălalt. Râul a dus o scândură.

„Jumătatea voastră a căzut,” a strigat câte cineva de pe fiecare mal, exact în același timp. Nicio parte n-a observat coincidența.

Râul a continuat să fie râu.

O fată pe nume Nia a desfășurat desenele copiilor. Nu știa mare lucru despre nituri, dar știa foarte multe despre cum să pui întrebarea următoare care ajută.

„De ce are nevoie malul vostru?” a strigat ea.

Mașina a tăcut o clipă. „Pământul aici e moale. Fierul se scufundă. Nu am vrut să spun. De ce are nevoie malul vostru?”

„Malul nostru se inundă primăvara,” a strigat un tânăr zidar. „Frânghia putrezește. Nici noi n-am vrut să spunem.”

Au început din nou. De data aceasta, construitul a fost mai ales întrebat.

Mașina a desenat stâlpi de piatră ferecați în fier pentru malul inundabil. Zidarii și tâmplarii adulți i-au construit pe malul lor, iar copiii verificau semnele cu cretă de pe uscatul sigur. Copiii din sat au făcut machete care arătau cum niște rogojini late de lemn puteau distribui greutatea pe pământul moale. Mașina și echipa ei de reparații au construit acele rogojini pe malul pajiștii, după instrucțiunile strigate de săteni.

Fiecare mal a construit cu propriile mâini și cu știința celuilalt mal.

Acolo unde travele s-au întâlnit, au pus un bolț mare care lăsa lemnul și fierul să se miște împreună în vânt și apă. Mașina cunoștea bolțul. Un constructor de bărci din sat știa cât de multă mișcare avea nevoie lemnul. Nia a întrebat ce s-ar întâmpla când râul ar îngheța. Au schimbat îmbinarea încă o dată înainte ca cineva să treacă.

Podul stă și acum. De la mijlocul lui poți vedea unde lemnul întâlnește fierul și unde amândouă poartă sarcina. Copiii întreabă câteodată care jumătate e mai puternică. Nicio inundație n-a pus vreodată la încercare o singură jumătate.

Un pod ridicat de pe un singur mal ajunge doar la mijlocul râului.

„Eu nu ți-aș fi putut construi jumătatea,” a spus Greieraș.

„Eu nu ți-aș fi putut construi-o pe a ta,” a spus Ochișor.

„Bine,” a spus Povestitorea. „Acum spuneți-vă unul altuia cum e pământul de la voi.”