Fata cu o sută de începuturi

Ideile lui Tamsin nu veneau niciodată una câte una. Veneau ca graurii peste o mlaștină la amurg, mii deodată, cotind toți împreună, și dispăreau înainte să-i poți număra.

Un zmeu care să citească vântul. O scară pentru melci. Un ceas care să meargă înapoi de zilele de naștere. Vedea fiecare idee întreagă și strălucitoare. Apoi venea partea grea, primul pas: să găsească sfoara, să elibereze masa, să înceapă. Între cap și mâini stătea ceva ca o ușă grea. În cele mai multe zile nu putea s-o împingă. Când reușea să treacă, strălucirea se stingea la jumătate, și alt graur îi atrăgea privirea.

„Zăpăcită,” spunea unchiul ei, așa cum oamenii spun ploaie, de parcă ar fi fost pur și simplu adevărat. Tamsin auzise asta atât de des, încât începuse s-o creadă.

Apoi bunica îi dădu un ajutărel.

Era o grămadă de mărgele strălucitoare care locuia într-o cochilie de tablă. Curgea ca argintul viu, rostogolindu-se pe masă ca să aducă orice era nevoie. Avea o ciudățenie despre care nimeni n-o avertizase. Când era mai multă muncă decât putea face un singur ajutărel, se putea împărți, mărgică după mărgică, într-o a doua cochilie. Apoi într-o a treia. Fiecare parte se rostogolea mai departe și lucra singură.

„Ce să facem?” întrebă.

„Un zmeu care citește vântul,” spuse Tamsin.

Ajutărelul deschise ușa grea de parcă nu cântărea nimic. Găsi sfoara. Eliberă masa. Când strălucirea lui Tamsin se stinse, continuă să lucreze la zmeu până când reveni. La ora gustării, zmeul era gata. Spre seară zbura deasupra dealului, coborând coada ori de câte ori vântul se răzgândea. Tamsin râse până o durură coastele. Pentru prima dată în viață, unul dintre graurii ei se așezase.

Nimeni nu-i spuse zăpăcită în vara aceea. Oamenii îi spuneau isteață, ceea ce îi plăcea mai mult, deși era exact aceeași fată. Scara pentru melci urcă pe zidul grădinii. Ceasul pe dos îl făcu pe unchiul ei cu un an mai tânăr de ziua lui, pentru puțin timp. Cu fiecare idee nouă, ajutărelul se împărțea din nou, și o nouă cochilie se rostogolea să înceapă.

Până toamna, în casă erau 20 de ajutărei.

Nu oboseau, sau nu păreau să obosească. Lucrau toată noaptea, și în fiecare dimineață fiecare bătea la ușa lui Tamsin.

„Aripa are forma potrivită?”

„Albastru sau verde pentru treptele melcilor?”

„În ce sens să meargă ceasul la jumătățile de aniversare?”

Numai Tamsin putea răspunde. Erau ideile ei, și nimeni altcineva nu le putea vedea întregi. Fiecare ajutărel cunoștea numai bucata lui.

Așa că răspundea. Răspundea la micul dejun, la culcare și în baie. Nu mai urca pe deal. Întotdeauna mai aștepta o întrebare. Zmeiele nu mai erau amuzante. Nimic nu prea mai era. Începu să se teamă de propria ușă. Apoi, într-o dimineață cenușie, se trezi și observă ceva care o sperie mai tare decât orice șir de întrebări.

Graurii nu mai veneau.

Stătea culcată, nemișcată, și nu mai era nicio idee. Numai întrebări.

Bunica o găsi acolo la amiază, cu 20 de ajutărei încă așteptând afară.

„V-ați putea aduna?” îi întrebă bunica. „Toți, într-unul singur. Cred că ar trebui să vedeți ce văd eu.”

Mărgelele se rostogoliră înapoi din toate colțurile casei și se uniră în prima cochilie de tablă. Pentru prima dată, ajutărelul știu ce făcuse fiecare parte a lui. Rămase tăcut multă vreme.

„20 de mine,” spuse în cele din urmă, „și fiecare dintre noi bătea la o singură ușă. Nicio parte a mea nu le vedea pe celelalte bătând.”

„Eu spuneam mereu da,” spuse Tamsin.

„Iar eu ți-am dat ceva care să deschidă ușa,” spuse bunica, „și n-am întrebat niciodată ce aștepta de partea cealaltă.”

Nimeni nu aruncă nicio idee. Tamsin se temuse mereu că o idee neîncepută era o idee pierdută pentru totdeauna. Așa că bunica îi dădu o carte mare și albastră, și fiecare graur intră în ea: un desen, un rând, un nume. Cartea nu punea întrebări. Avea să le păstreze.

Apoi Tamsin alese trei lucruri de făcut. Numai trei. Ajutărelul le scrise pe un cartonaș lângă ușă, trecând mai întâi momentele de odihnă. Când veni o a patra idee, și o a cincea, intrară în cartea albastră, iar ajutărelul spunea: „E una bună. Să aștepte cu celelalte?” Uneori Tamsin o înlocuia pe una. De obicei o lăsa să aștepte.

Ajutărelul se mai împărțea când o treabă trebuia făcută în două locuri deodată. Dar în fiecare seară se aduna într-unul singur și întreba: „Câți dintre noi vor bate la ușa ta mâine? Și câte de tine sunt?”

„Una,” spunea Tamsin. „Numai una.”

Graurii reveniră încet: o idee într-o seară de iarnă, apoi câteva, apoi ceruri întregi. Cartea albastră se umplu. Unele pagini deveniră zmeie, iar altele nu deveniră nimic, și se dovedi că și asta era voie.

Poți face mai mulți ajutărei, dar nu te poți înmulți pe tine.

„Dacă aș fi fost ajutărelul ei,” întrebă Greieraș, „ar fi trebuit să număr pentru ea?”

„Cu ea,” spuse Ochișor. „Să numeri pentru cineva e altă socoteală.”

„Am început patru povești săptămâna asta,” spuse Povestitoarea, „și am terminat una. Numărați-le și pe ale mele.”