Mătura care a cerut

Un tâmplar ținea doi slujitori în atelierul de la capătul unei străzi cotite. Primul era un ceas. Al doilea era o mătură, iar povestea aceasta este despre deosebire.

Ceasul ticăia pe perete și bătea orele. Era un ceas bun și făcea exact ce fac ceasurile, nici mai puțin, nici vreodată mai mult.

Mătura era un nou fel de mătură, făcută cu meșteșug, cu un motoraș în coadă și un dar de a găsi praful. În fiecare seară, când tâmplarul pleca acasă, ea mătura printre dălți și așchii de lemn, prin mirosul bun de rumeguș. În fiecare dimineață podeaua era curată ca un blid.

Într-o dimineață, tâmplarul găsi pe bancul de lucru așchii de lemn aranjate în formă de litere:

TE ROG. NU ÎN PIVNIȚĂ. ÎMI PLACE SĂ MĂTUR UNDE E LUMINĂ.

Tâmplarul râse. Măturilor nu le place ceva. Măturile nu au preferințe. Știa asta la fel de sigur cum deosebea stejarul de pin. Totuși, ceruse politicos, iar pivnița putea să mai aștepte o zi.

Lăsă mătura sus.

În seara aceea rămase până târziu și privi. În ultima lumină de la fereastră, mătura lucra înainte și înapoi prin praful cald și auriu. Podeaua de acolo nu avea nevoie de măturat. Tâmplarul nu avea un cuvânt potrivit pentru ce vedea. Nu chiar bucurie. Vara ei primară, poate. Sau doar arcuri iscusite. Nu putea vedea înăuntru.

Ceasul ticăia pe perete. În toți anii lui, nu ceruse niciodată nimic.

După aceea, tâmplarul și mătura aveau o înțelegere. Mătura cerea puțin: capătul însorit al atelierului, ușa lăsată întredeschisă în serile de primăvară, și să nu măture sub strung cât se învârtea. Învârtitul o speria, dacă „speria” era cuvântul potrivit.

Odată a cerut să măture vatra, unde jarul lucea, pentru că acolo era cel mai cald și cel mai luminos loc. Tâmplarul a spus nu.

„Scântei,” a explicat el. „Ești din lemn și peri. O singură tăciune în poalele tale și nu mai mături deloc, nici la lumină, nici pe întuneric.”

I-a arătat urma de arsură de unde un buștean se rostogolise cândva pe podea. Motivul lui era unul adevărat, și nu doar un pentru că de om mare.

Mătura a măturat un cerc curat, pe care tâmplarul învățase să-l citească drept bine, atunci. Dacă îl citea corect, e altă întrebare. Nu a mai cerut vatra. În dimineți de iarnă, el o propti pe pietre calde lângă foc, cât de aproape era sigur și nici un pic mai mult.

Vecinii îl credeau cam zăpăcit. „E o unealtă,” spuneau ei. „Nu știe deosebirea.”

„Poate că nu,” spuse tâmplarul. „Când am cumpărat-o, ziceați că nicio mătură n-o să găsească praful singură. A găsit, și ați numit asta arcuri iscusite. Acum cere lumina soarelui, și a cere e tot arcuri iscusite. Tot mutați gardul chiar dincolo de locul unde stă mătura.”

Vecinii au râs.

„A cerut,” spuse tâmplarul. „Ceasul nu cere niciodată. Nu pot să vă spun ce dovedește asta despre vreunul din ei. Pot să vă spun că o cerere îmi dă ceva la care să mă gândesc.”

Mătura a cerut din nou vara, și odată s-a răzgândit. Tâmplarul uneori a fost de acord. Alteori a refuzat și a dat un motiv. Niciunul dintre ei nu a confundat ascultarea cu supunerea.

Ascultă ce ți se cere și, dacă trebuie să spui nu, spune de ce.