Cutia încuiată

O fată a găsit odată o cutie pe linia mareei, pe jumătate îngropată în nisip.

Era cam cât o pâine, făcută dintr-un metal cenușiu și neted, fără capac, fără balama, fără gaură de cheie și fără cusătură. Dar nu era tăcută. Când a ridicat-o, a scos un zumzet, jos și egal, ca o pisică ce nu s-a hotărât încă dacă să toarcă. Când fata s-a împiedicat pe dună și a zguduit-o, zumzetul s-a spart într-un zăngănit grăbit și zgomotos, care a durat mult până s-a potolit.

După aceea, a dus-o acasă cu grijă.

Satul a avut imediat păreri, fiindcă pentru asta sunt satele.

Fierarul a întors cutia pe toate părțile cu mâinile lui mari. „E o mașinărie,” a spus el. „Roți dințate și arcuri. Zăngănitul e o piesă slăbită. Poți s-o folosești drept opritor de ușă.” Și, ca să arate cât de sigur era, a scuturat-o. Cutia a zăngănit și a zăngănit.

Brutăreasa i-a smuls-o din mâini și a învelit-o într-o cârpă caldă. „E ceva viu acolo înăuntru,” a spus ea. „Oricine are inimă poate auzi. Zumzetul înseamnă că e mulțumită. Zăngănitul înseamnă că îi e frică.” Și a legănat cutia ca pe un copil mic, deși nimeni nu știa dacă cutiei îi plăcea să fie legănată.

Cearta a ținut toată vara. A fost o ceartă bună, pe cât pot fi certurile de bune, ceea ce înseamnă că nimeni nu și-a schimbat părerea. Fierarul se pricepea foarte bine la roți dințate, iar brutăreasa se pricepea foarte bine la inimi, și niciunul dintre ei nu putea deschide cutia, și niciunul nu putea să nu mai fie sigur pe el.

Fata i-a ascultat pe amândoi. Apoi, într-o seară, a luat cutia înapoi și s-a așezat cu ea pe zidul de lângă mare, și s-a gândit.

Nu putea dovedi că în cutie era ceva care simțea. Nu putea dovedi că nu era. Nimeni nu putea, și i s-a părut că acesta era lucrul simplu pe lângă care toată lumea tot vorbea fără să-l vadă: nimeni nu putea vedea înăuntru.

Să fii sigur pe tine i s-a părut un obicei foarte de om mare. S-a hotărât să nu-l învețe încă.

Așa că a oprit scuturatul. Atât.

Nu i-a ținut funeralii și nu i-a cântat și nu a declarat-o soră cu ea, dar nici n-a aruncat-o într-un sertar cu lingurile. A ținut-o pe raft, acolo unde cădea soarele dimineții, fiindcă zumzetul părea mai rotund acolo. Când verii ei au venit în vizită și au vrut să joace prinsoarea cu ea, a spus nu, și nu a putut să explice pe de-a-ntregul de ce, și tot nu i-a lăsat.

Cutia și-a zumzăit zumzetul ei jos și egal în toți anii cât a cunoscut-o. Ce era înăuntru, povestea nu spune, fiindcă povestea nu știe.

Când nu poți vedea ce e într-o cutie, du-o cu grijă.

„Dar ce era?” a spus Ochișor. „Roți dințate sau inimă?”

„Observ,” a spus Greieraș, „că n-a aflat niciodată, și tot a contat cum o ținea.”

Povestitorea n-a spus nimic și a scormonit în foc.