Poarta care-și amintea ziua de ieri

Un sat s-a săturat să-și păzească poarta, fiindcă paza porților e treabă plicticoasă și nimeni nu mulțumește vreodată unei porți, și așa că sătenii au construit un paznic al porții.

Era o mașină frumoasă, înaltă și răbdătoare, cu un felinar drept chip. I-au dat o sarcină prea mare și prea ceățoasă: să decidă cine aparține satului. Ca să-l învețe, i-au dat albumele satului de o sută de ani. Nimeni din fotografii nu fusese întrebat dacă o poartă ar putea să le studieze chipurile. Nimeni dintre cei vii nu fusese întrebat nici el.

Paznicul a studiat fiecare fotografie. Din ziua aceea a păzit poarta perfect, dacă prin perfect înțelegi exact ca ieri. Poarta chiar asta înțelegea. Ziua de ieri era tot ce știa.

Necazurile au început politicos.

Fierarul a murit, cum se întâmplă cu fierarii, iar fiica lui, Cenușa, a preluat forja. Într-o dimineață a venit la poartă cu ciocanul pe umăr.

Poarta a căutat prin suta de ani de bărbați lați și cu barbă.

„Nu ești fierar,” a spus ea cu bunăvoință. „Fierarii au altă înfățișare.”

În aceeași săptămână a lăsat să treacă un străin zâmbitor fiindcă purta pălăria de morar. Apoi l-a oprit pe noul asistent al doctorului, Emil, care folosea un scaun cu rotile manual și ducea geanta cu medicamente a satului. Nimeni din albume nu se mișca așa cum se mișca Emil, și poarta l-a ținut la zid un ceas întreg. Un bolnav a așteptat. Emil a pierdut o oră de salariu.

Satul s-a adunat. Unii au strigat la poartă. Ea a ascultat cu chipul ei de felinar și n-a înțeles nimic, fiindcă nimeni n-o învățase nici strigătele.

Învățătoarea s-a urcat pe zid și s-a gândit cum trebuie.

„I-am construit o memorie și am numit-o judecată,” a spus ea. „Și mai rău, am cerut unei mașini să ghicească cine aparține satului, când întrebarea apartenenței n-a fost niciodată una de chipuri.”

„Dați-i mai multe fotografii,” a spus cineva.

„Pe ale mele, nu,” a spus Emil. „Nu-mi dau chipul chestiei care m-a ținut afară. Spuneți-mi de ce are nevoie de chipuri, și dați-mi înapoi ora pierdută.”

Nimeni n-a putut.

Așa că sătenii au luat întrebarea apartenenței de la poartă. În zilele obișnuite se deschidea pentru toată lumea. Noaptea, poarta cerea un fișic de lemn de la casa de taxe. Au atârnat un clopot de contestație de ambele părți, iar cine îl trăgea chema un paznic uman.

Albumele vechi s-au întors la familiile lor, iar fiecare copie pe care o făcuse poarta a fost arsă. Satul i-a plătit lui Emil ora pierdută.

Poarta a învățat o treabă mai mică.

Într-o dimineață ploioasă, Cenușa s-a apropiat cu o căruță de fier. Podul de dincolo de poartă era închis fiindcă apa mare atinsese bârna lui cea mai de jos. Poarta i-a arătat semnul de pe stâlp și i-a explicat primejdia.

„Contestație?” a întrebat ea.

Cenușa s-a uitat la apă. „Nu. Azi regula are un motiv. Aștept.”

Într-o altă dimineață poarta a oprit-o, deși apa stătea mult sub semn. Cenușa a tras clopotul. Paznicul a inspectat un flotor blocat, a deschis poarta și a consemnat defecțiunea. Poarta a fost reparată înainte de prânz.

Ziua de mâine tot venea, iar poarta nu era niciodată cu totul gata. În unii ani clopotul a sunat des. În alți ani, aproape deloc.

Fotografiile de ieri nu-ți pot spune cine își are locul astăzi.

„Oricine poate vedea că e fierăriță,” a spus Ochișor. „Are ciocanul.”

Apoi chipul lui Ochișor s-a schimbat.

„Ieri credeam că cei care conduc vapoare arată ca bărbații din cartea mea despre corăbii,” a spus Ochișor. „Cred că am și eu albumele mele.”

„Și eu,” a spus Greieraș. „Unele din ale mele sunt prea mari ca să le văd marginile.”

Povestitorea a scormonit în foc. „Atunci ajutați-vă unul pe altul să priviți.”