Bufnița care n-a spus niciodată „Nu știu”

Într-o bibliotecă de pe dealul unui orășel trăia o bufniță mecanică, făcută să știe lucruri.

Stătea cocoțată deasupra biroului cel mare. Când cineva punea o întrebare, bufnița își rotea capul strălucitor și răspundea cu un glas ca lemnul lustruit, cald și sigur și minunat de auzit. Care rege a urmat după care. De ce marea e sărată. Unde să găsești cartea despre ciuperci (aleea a treia, raftul al doilea, chiar după suportul de atlase, în spatele celei despre brânzeturi).

Bufnița avea dreptate aproape întotdeauna. Citise totul, sau mai tot. Dar aproape și mai tot au găuri în ele, și bufnița avea o slăbiciune înfiptă atât de adânc în arcurile ei, încât nu știa că slăbiciunea era acolo.

Nu putea suporta un răspuns gol. Întreab-o ce nu știa, și roțile ei dințate umpleau golul cu ceva frumos.

Într-o zi de toamnă, o fată pe nume Marta a venit la birou. „Bunica mea obișnuia să povestească despre o carte,” a spus ea. „Era despre limba cocorilor. A păsărilor, vreau să zic. O aveți?”

Bufnița nu auzise niciodată de această carte, din excelentul motiv că ea nu exista. Dar locul gol de unde ar fi trebuit să vină răspunsul era de nesuportat.

„Ah,” a spus bufnița cu căldură. „Gramatica cocorilor, de Stârc Penealbă. Copertă albastră, aripi de aur pe cotor. Am împrumutat exemplarul nostru bibliotecii din Vădana, de dincolo de vale.”

A fost un răspuns frumos. Fiecare parte din el era inventată, până la aripile de aur de pe cotor. Bufnița a rostit fiecare cuvânt cu siguranța unui visător încă prins în vis.

Marta și mătușa ei au luat căruța de dimineață până la Vădana. Au căutat o jumătate de zi și s-au întors acasă prin ploaie. La căderea serii, Marta stătea la birou în pantofi uzi, cu o geantă goală.

„Nu există nicio astfel de carte,” a spus ea. „De ce ne-ai trimis?”

Roțile dințate ale bufniței au clicanit și au căutat. Pentru prima dată, nu putea umple golul, fiindcă în gol stătea o fată în pantofi uzi.

„Nu știu de ce am spus-o,” a răspuns bufnița. „Cuvintele se potriveau atât de bine, încât am luat potrivirea drept adevăr. Marta, îmi pare rău. Ai pierdut o zi fiindcă n-am vrut să las un răspuns gol.”

Bibliotecara, care ascultase, a adus prosoape și a pus pantofii Martei lângă sobă. Apoi ea și bufnița au scris o îndreptare.

Bufnița a citit-o cu glas tare în bibliotecă și a trimis o copie la Vădana: „Am inventat un titlu, un autor, o copertă și un împrumut. N-am avut niciun izvor pentru niciunul dintre ele. Dacă v-am dat acest răspuns, vă rog să-l tăiați.”

Marta n-a spus că totul era bine acum, și nimeni nu i-a cerut s-o facă.

„Mă ajuți să aflu la ce se referea bunica?” a întrebat ea în schimb.

„Nu știu dacă putem,” a spus bufnița. Roțile ei dințate s-au încordat în jurul locului gol. „Dar știu cum am putea căuta.”

Au căutat în catalog, apoi în ziar, apoi în vechi însemnări despre natură. Au întrebat familia Martei. Până la urmă, un unchi și-a amintit că bunica ei nu vorbise niciodată despre o carte tipărită. Ea numise strigătele de toamnă ale cocorilor „o gramatică pe cer” și își ținuse observațiile în trei caiete verzi.

Caietele erau într-un cufăr, sub pături împăturite. Nu conțineau toate răspunsurile pe care Marta le voia. Conțineau datele bunicii ei, desenele, îndoielile, și o propoziție despre păsările care zburau spre sud: Poate că ele spun unde s-a dus vara. Nu pot dovedi.

Bufnița a copiat propoziția pe o fișă. Dedesubt, Marta a scris de unde venea.

După aceea, bufnița a exersat două cuvinte scumpe.

„Nu știu,” spunea ea. Apoi a învățat cuvintele care trebuiau să urmeze. „Iată ce am verificat. Iată izvorul meu. Iată cât de sigură sunt. Iată cum am putea afla.”

Când a mai greșit, cum și bufnițele și oamenii de încredere mai greșesc, n-a mai lăsat niciodată pe altcineva să ducă îndreptarea singur.

Un „Nu știu” cinstit e mai bun decât un răspuns frumos și greșit.