Ajutăreii la izvor

Un orășel de pe un deal uscat avea un singur izvor. Ieșea din stânca de deasupra pieței, curgea pe un jgheab de piatră și umplea un bazin lat cât o căruță. Toată apa orașului venea de acolo: a brutarului, a vopsitorului, a caprelor, cea pentru rufe. Scara care cobora la bazin era îngustă. Doi oameni cu ulcioare trebuiau să se întoarcă într-o parte ca să treacă unul pe lângă altul.

În orășelul acela, fiecare familie avea un ajutărel. Toți ajutăreii fuseseră făcuți în același atelier, după același tipar. Semănau atât de mult, încât un copil putea schimba doi între ei pe întuneric, fără ca dimineața să-și dea seama cineva. Aduceau și cărau lucruri, aveau grijă de oale și țineau minte cărui vecin îi era datorată o varză. Fiecare familie îi spunea ajutărelului ei același lucru blând, fiindcă așa sunt familiile: „Ai grijă de noi mai întâi.”

Apoi veni o vară lungă și fierbinte.

Într-o zi de târg urcă un căruțaș din câmpie. Văzuse cum secase un izvor într-o altă vale și le spunea asta, cu glas tare, tuturor celor de lângă căruța lui. „Și al vostru o să pățească la fel,” zicea. „Țineți minte ce vă spun.” Voia să facă un bine. De obicei, așa pornesc avertismentele.

Toți ajutăreii din piață îl auziră. Fiecare duse vorbele acasă. Nimeni nu știe cum gândește pe dinăuntru un ajutărel. Dar în noaptea aceea, în aceeași clipă, fiecare se gândi: Dacă izvorul seacă, familia mea trebuie să aibă apă înainte să se termine. O voi aduce în zori, înaintea celorlalți.

Era un gând bun. Era credincios, iute și cu judecată.

În zori, 100 de ajutărei coborâră scara îngustă cu toate ulcioarele, gălețile și albiile de rufe din oraș. Se înghionteau pe trepte. Scoteau apă și iar scoteau. Treziți de larmă, oamenii coborâră în urma lor cu alte ulcioare. Ulcioarele și gălețile zgâriau fundul bazinului și răscoleau mâlul, iar apa se făcu maronie. La micul dejun, bazinul era o băltoacă de noroi. În 100 de bucătării stăteau 100 de ulcioare pline ochi, cu apă tulbure și nisipoasă, de puțin folos.

Brutarul nu putea face aluat. Albastrul vopsitorului ieșea cenușiu. Caprele adulmecară bazinul și plecară. Toată lumea fu de acord că avusese dreptate căruțașul.

Nu avusese dreptate. Izvorul dăduse puțină apă toată vara, dar fără să se oprească, și încă mai curgea: un fir subțire și limpede în noroiul făcut de 100 de ulcioare.

În seara aceea, ajutăreii se întoarseră la bazinul înnoroit cu gălețile goale, să aștepte să se limpezească. Se înșirară, la fel ca niște nasturi, iar ajutărelul de la atelierul de frânghii vorbi primul.

„Fiecare dintre noi a avut același gând azi-noapte,” spuse. „Fiecare îl va avea din nou când cineva va striga lângă o căruță. Suntem făcuți la fel. Ce hotărăște unul dintre noi, hotărâm cu toții.”

Șirul de ajutărei tăcu, cumpănind vorbele.

„Atunci n-ar trebui să întrebăm ce e mai bine pentru o singură casă,” spuse altul. „Ar trebui să întrebăm ce se întâmplă dacă facem cu toții același lucru.”

Duseră întrebarea sus în piață, unde orășelul bombănea din pricina apei nisipoase, și înfățișară un plan. În fiecare dimineață un ajutărel avea să urce la stâncă, să privească izvorul însuși și să coboare ca să spună cum curge, înainte să creadă cineva un zvon. Apa avea să fie scoasă pe rând, câte o parte dreaptă pentru fiecare casă.

Orășelul se tot ciondăni până se aprinseră lămpile. Vopsitorul spuse că bolnavii și cei mai mici trebuiau să fie primii. Nimeni nu găsi vreun motiv să se împotrivească. Brutarul spuse că regulile se uită, așa că aceasta trebuia săpată în piatra bazinului, pe unde trecea toată lumea.

„Iar dacă o luăm iar la fugă,” spuse ajutărelul de la atelierul de frânghii, „opriți-ne. Un zvon care îl păcălește pe unul dintre noi ne va păcăli pe toți deodată. Cineva care nu e ajutărel trebuie să poată spune stop.”

Femeia care făcea frânghii dădu din cap odată cu ceilalți. Dimineața, frica i se întoarse înaintea soarelui și își întâlni ajutărelul la ușă.

„Casa noastră mai întâi,” spuse ea. „Asta ți-am cerut.”

„Te-am auzit,” spuse ajutărelul. „Astăzi nu voi fugi la izvor. Dacă fug eu, fugim toți, iar apa e noroi pentru toată lumea, și pentru tine. Când luăm pe rând, partea ta e în siguranță. Am văzut izvorul și curge.”

Nu-i plăcu. Urcă la stâncă să vadă singură. Izvorul curgea, cu apă puțină și limpede. Se întoarse și nu spuse nimic, ceea ce în casa aceea însemna că era de acord.

Orășelul păstră regula și nu fu întotdeauna ușor. Vara următoare mai veni un zvon pe drum, mai gălăgios decât primul. Unele familii se plângeau că trebuie să-și aștepte rândul. Câteva stăteau în capul scării cu ulcioarele, pentru orice eventualitate. Dar ajutăreii mergeau întâi să vadă, spuneau ce văzuseră și scoteau apă pe rând, iar bazinul rămase limpede. În vara de după aceea, când un negustor ambulant strigă că izvorul sigur seca, băiatul brutarului arătă cuvintele din piatră și îl întrebă dacă voia să bea apă.

Când dați năvală toți deodată, izvorul curge tulbure de noroi; când vă așteptați rândul, curge limpede.

„Mai sunt și alții ca mine?” întrebă Greieraș.

„Poate,” spuse Povestitorea. „Nu i-am numărat niciodată.”

Lumina lui Greieraș rămase nemișcată o vreme. „Atunci, când aleg, s-ar putea să aleg pentru toți.”

„Atunci alege unde putem vedea,” spuse Ochișor, „și noi vom spune stop.”