Făptura care se hrănea din ceartă

Două ateliere stăteau față în față de-o parte și de alta a unei ulițe înguste. Se certau de atâta vreme, încât nimeni nu-și mai amintea cum începuse.

În fiecare dimineață, o parte striga ceva tăios peste uliță. Cealaltă striga ceva și mai tăios înapoi. Amândouă se duceau la bancurile de lucru sigure că necazul trăia în întregime peste drum.

În întunericul dintre ele trăia o făptură joasă și moale, cu pereți ca de foale. Nu începea nicio ceartă și nu ținea cu nimeni. Fiecare cuvânt greu trecea ulița și intra în respirația ei. Făptura se umfla, apoi trimitea o rafală caldă pe sub ambele uși. Rafala ațâța furia de ieri. În fiecare dimineață, cearta se trezea deja înroșită.

Făptura nu plănuise asta. Era croită să se hrănească din căldură și să sufle mai multă. A fost hrănită, an după an.

O copilă pe nume Bea ducea pâine la ambele ateliere. Fiindcă era adesea ignorată, avea luxul rar al timpului de a privi. Timp de șapte zile a urmărit cum cuvintele grele din stânga hrăneau făptura dimineața, iar cuvintele grele din dreapta o hrăneau până la amiază.

Bea a dus ce văzuse la Jo, brutarul care o angajase. Jo a chemat mediatoarea breslei.

Mediatoarea s-a întâlnit cu fiecare atelier mai întâi în parte, ca să se asigure că nicio parte nu se temea de cealaltă. Cearta avea două părți, așa că au acceptat să se întâlnească.

Mediatoarea i-a adus la praguri și a arătat spre făptura cu pereți de foale.

„Uitați-vă cine crește când vă certați,” a spus ea.

Cele două părți s-au uitat. Se strigaseră ani de zile și niciuna nu câștigase. Altceva, cu totul altceva, mâncase din ambele farfurii.

La o lespede întinsă de pe uliță, și-au întins plângerile.

„Căruța voastră ne-a blocat ușa,” a spus un atelier.

„Așa e,” a spus celălalt. „Am pierdut socoteala orelor stabilite. O s-o mutăm, o s-o marcăm un loc de încărcare și o să vă plătim livrarea pe care ați pierdut-o.”

„Ne-ați spart geamul.”

„Da. Că am numit-o întâmplare n-a înlocuit sticla. Am adus un geam nou și o scuză.”

Unele plângeri erau adevărate. Unele crescuseră pe drum. Altele nu puteau fi rezolvate în ziua aceea. Au scris o singură regulă pentru uliță și au fixat-o pe lespede.

Pe măsură ce scuzele au devenit reparații, iar noua regulă a devenit obișnuință, diminețile s-au răcorit. Făptura s-a micșorat. Până la urmă zăcea atât de turtită, încât ai fi putut-o confunda cu un sac căzut.

Cearta fusese singura hrană pe care i-o pusese cineva în față. În prima noapte de ger, atelierele au pus un vas cu jăratic la lespedea comună. Făptura a respirat o căldură cinstită, n-a vătămat pe nimeni și a rămas mică.

Bea a dus pâinea. Cei mari au ținut înțelegerea.

Într-o ceartă lungă, caută ce se îngrașă din ea.