Stăncuța și iepurele de câmp

La târgul de toamnă dintr-un orășel din vale, ultimul lucru vândut era întotdeauna o plapumă.

Pe cea din anul acela o cususe jumătate de vale pentru bătrâna învățătoare, care plecase să locuiască lângă mare cu sora ei și nu avusese loc s-o ia. Fiecare pătrat fusese cusut de altcineva. Pe alocuri avea cocoloașe, era viu colorată și nimeni n-ar fi putut face alta la fel.

Hester o voia. Și un fermier pe nume Idris o voia. Niciunul nu știa că o voia și celălalt, fiindcă amândoi erau ocupați. Hester juriza dulcețurile. Idris avea o oaie la concurs.

Așa că fiecare trimise la licitație câte un ajutărel.

Cel al lui Hester era o stăncuță de aramă care licita ciocănind cu ciocul în clopoțelul celui ce ținea licitația. „Ia-mi plapuma aceea,” îi spuse ea. „Dacă cineva oferă ceva, oferă puțin mai mult.”

Cel al lui Idris era un iepure de câmp cu arc care licita bătând cu laba în scânduri. „Ia-mi plapuma aceea,” îi spuse el. „Dacă cineva oferă ceva, oferă puțin mai mult.”

Doi oameni cu judecată. Două îndrumări cu judecată. Și se duseră înapoi la dulcețuri și la oaie.

Omul care ținea licitația începu de la un bănuț.

Tic, făcu stăncuța. Bum, făcu iepurele.

Tic. Bum. Tic. Bum.

Mașinile n-au nevoie să răsufle între două oferte. Până să strige omul „doi bănuți”, prețul era zece. Până să strige „zece”, ajunsese la o sută. Renunță să mai strige numere și începu să strige lucruri. „O căruță! O vacă și căruța! Moara! Moara și râul de sub ea!” Îl lăsă glasul. Se așeză pe scăunel și scrise numerele cu creta pe o tăbliță. Când se umplu, o întoarse.

Tic. Bum. Tic. Bum.

Lumea începu să vină de la cortul cu dulcețuri și de la țarcurile oilor ca să privească. Elin, fetița celui ce ținea licitația, trecu de-a bușilea pe sub funie și se așeză în fața celor două mașini.

„Pentru cine e plapuma?” întrebă ea.

„Pentru Hester,” spuse stăncuța și ciocăni.

„Pentru Idris,” spuse iepurele și bătu cu laba.

„Hester are o moară?” întrebă Elin.

Ciocul stăncuței se opri la un fir de păr deasupra clopoțelului. Știa ce avea Hester. Avea 11 bănuți într-o pungă albastră, o căsuță cu o odaie în spate prin care trăgea curentul și un pătrat din plapuma aceea cu o albină pe care o cususe toată primăvara. Nimic din toate astea nu era pe tăbliță.

„Acesta nu e prețul ei,” spuse rar stăncuța. „Și nici al lui.”

Laba iepurelui rămase în aer. „Atunci al cui e?”

Stăncuța privi iepurele, iar iepurele privi stăncuța. Ceva trecu între ei, poate jenă, sau doar două rânduri de rotițe care încetineau.

„Al nostru,” spuse iepurele. „L-am făcut noi doi, și nimeni nu l-a cerut.”

Atunci stăncuța zbură la cortul cu dulcețuri, iar iepurele alergă la țarcul concursului. Fiecare se întoarse cu omul care îl trimisese.

Hester și Idris rămaseră multă vreme în fața tăbliței.

„I-am spus puțin mai mult,” zise Idris. „N-am spus niciodată cu cât mai mult.”

„Nici eu,” spuse Hester.

Apoi Idris arătă un pătrat de lângă colț, o oaie cenușie cu fața neagră. „Pe aceea a cusut-o mama mea,” spuse el. Hester arătă albina.

Stăncuța știuse tot timpul de albină, iar iepurele de oaie. Dar fuseseră trimiși să liciteze, nu să vorbească. Până să întrebe Elin, toată după-amiaza nu spuseseră nimic în afară de tic și bum.

Hester și Idris vorbiră o vreme. Până la urmă cumpărară plapuma împreună, la un preț cinstit care nu lăsa niciuna dintre pungi în lipsă, și o atârnară în sala de clasă. Acolo Hester își putea vedea albina, Idris oaia mamei sale, iar copiii le puteau vedea pe toate în diminețile friguroase.

La târgul următor le dădură ajutăreilor lor îndrumări mai lungi. „Nu mai mult decât se află în punga albastră,” spuse Hester, „iar dacă și celălalt care licitează e un ajutărel, vino să mă cauți.” Idris spuse cam același lucru, cu altă pungă.

Spune-i ajutărelului tău când să se oprească și când să vină să te caute.

„Dacă m-aș tocmi pentru tine,” spuse Greieraș, „cum aș ști când să vin să te chem?”

Ochișor se gândi. „Înainte de moară.”

„Cu mult înainte de moară,” spuse Povestitorea.