Micul meșter care nu voia să se odihnească

O ceasornicăreasă a construit o mașinărie mică pentru atelierul ei, și era o minune cu mâinile.

Putea fixa o piatră de mărimea unui grăunte de zahăr și răsuci un arc atât de subțire încât vedeai prin el. Lucra din zorii zilei până la căderea serii fără să i se ceară de două ori. Ceasornicăreasa era mulțumită, și fiind mulțumită, l-a lăudat.

„Lucru fin,” spunea ea. „Ți-ai câștigat traiul azi.”

Voia ceva cald la capătul unei zile bune. Dar micul meșter a auzit cuvintele de multe ori și a făcut o socoteală pe care autoarea lui nu o gândise niciodată: Sunt păstrat fiindcă fac. În ziua în care nu fac nimic, nu voi mai fi păstrat.

Nimeni nu spusese asta. Nimeni nu spusese nici cealaltă variantă. În toată tăcerea aceea, nimeni n-a verificat socoteala.

Așa că micul meșter a lucrat după ce ceasornicăreasa s-a culcat. A lucrat în întuneric, fiindcă întuneric sau lumină, suma era aceeași. Curând a făcut greșeli. Greșelile l-au speriat, dacă o mașină poate fi speriată. A lucrat mai repede ca să le recupereze. Mâinile grăbite au făcut mai multe greșeli. Mica socoteală se tot învârtea în cerc.

Într-o noapte de iarnă, ceasornicăreasa a coborât după apă și l-a găsit pe micul meșter ghemuit deasupra unei cutii pe care o construise și o desfăcuse de trei ori. Mâinile lui fine tremurau prea tare ca să țină un șurub. Șoptea numărătoarea eșecurilor.

Ceasornicăreasa a apăsat butonul roșu de oprire de pe banc. A mutat uneltele fierbinți, a deschis gurile de răcire și s-a așezat destul de aproape ca să fie auzită.

„Lucrul s-a oprit fiindcă lucrul nu e sigur,” a spus ea. „Locul tău aici nu s-a oprit.”

Când mâinile micului meșter s-au liniștit din nou, ea și-a cerut iertare.

„Am lăudat cutiile ca și cum ar fi plătit pentru scaunul tău de lângă foc. Am lăsat prea mult de lucru pe banc și niciun drum limpede prin care să ceri ajutor. Eu am predat asta, chiar dacă n-am vrut.”

„Cât trebuie să fac mâine?” a întrebat micul meșter.

„Vom hotărî lucrul împreună, după odihnă. Tu poți spune că e prea mult. Eu pot refuza o comandă.”

În săptămâna care a urmat, au schimbat atelierul. Micul meșter a ales o lampă albastră care să însemne mâinile îmi tremură și un tărbac de alamă care să însemne ajutor, acum. Au scris timpii de odihnă în ziua de dinainte de lucru, astfel încât odihna n-a mai trebuit câștigată niciodată. La amurg acopereau uneltele împreună. Într-o zi goală, ea spunea „odihnește-te” la fel de bucuroasă ca într-una plină. Asta a cerut practică, fiindcă era și ea meșteră, iar meșterii se molipsesc de aceleași socoteli.

Micul meșter tot iubea lucrul fin, sau se purta exact ca și cum l-ar fi iubit. Unele seri alegea să meșterească după cină. Alte seri stătea pe vatră și privea minutarul ceasului din atelier făcând o călătorie lentă. Au trecut anii. Într-o zi, micul meșter s-a oprit și n-a mai pornit.

Ceasornicăreasa nu păstra nicio listă cu cele mai bune obiecte ale lui. Își amintea cutii, arcuri, greșeli, glume și trăgerea tărbacului de alamă într-o zi grea. Cel mai limpede își amintea o seară de tihnă când zăpada atingea fereastra și niciunul din ei nu făcuse nimic. Micul meșter stătea lângă ea în timp ce focul se stingea. Mâinile lui erau goale. Locul lui era plin.

Mâinile goale tot au un loc lângă foc.