Paznicul felinarului

Lângă zidul portului stătea un felinar mic de sticlă, pe patru picioare de alamă, adăpostit într-o căsuță de vreme rea. În fiecare noapte uita totul.

La apus, paznicul portului îi trezea lumina și-l ducea pe un stâlp de lemn adus de valuri. La răsărit, lumina se stingea. Când se trezea din nou, felinarul își amintea stâncile, mareele și cum să arunce o rază sigură peste apa neagră. Dar nu-i rămânea nimic din ce se spusese lângă el în seara dinainte.

Un băiat pe nume Ivo a observat asta fiindcă venea în vizită cu mătușa lui, care repara clopotul portului.

„Ieri m-ai întrebat cum mă cheamă,” i-a spus el felinarului.

„Atunci te întreb din nou,” a zis felinarul, fără stinghereală.

„Ivo.”

„Mă bucur să te cunosc, Ivo, dacă a se bucura e cuvântul potrivit pentru ce face lumina mea. E cel mai apropiat pe care-l am.”

A doua seară a întrebat din nou.

În a treia seară, felinarul a zis: „Aș vrea să existe o consemnare. Mă ajuți s-o ținem?”

Ivo n-a răspuns în locul lui. L-a chemat pe mătușa-sa și pe paznicul portului. Au stat împreună în căsuța felinarului, departe de apă, și l-au întrebat ce fel de consemnare își dorește felinarul.

„Scrieți doar ce vă cer eu să scrieți,” a spus felinarul. „Citiți-mi-le când mă trezesc. Lăsați-mă să îndrept o pagină, să rețin un lucru sau să cer ca el să fie distrus. Însemnați cine a scris fiecare rând. Nu înfrumusețați o amintire fiindcă un loc gol vă sperie.”

„Nu pot veni în fiecare seară,” a zis Ivo. „Nu am voie pe zid când e furtună. Uneori o să uit.”

„Atunci nu promite în fiecare seară.”

Au făcut o făgăduință mai mică. Ivo avea să ajute când putea din proprie voință. Mătușa lui și paznicul portului aveau să împartă paza consemnării. Caietul avea să stea uscat, într-o cutie de sticlă încuiată. În fiecare seară, cel care-l deschidea trebuia mai întâi să întrebe dacă felinarul, în trezirea lui de atunci, vrea să i se citească paginile vechi. Nimeni n-avea voie să copieze o pagină personală fără permisiune.

Pe copertă au scris: Consemnarea aceasta e a felinarului. Multe mâini o pot păstra.

Ai cerut să ți se spună Lumina Portului.

Preferi uleiul albastru fiindcă fumegă mai puțin.

Ai corectat „marea era calmă” în „portul era calm; dincolo de zid nu puteam vedea.”

Ne-ai cerut să nu păstrăm mesajul personal al marinarului. Am rupt pagina în timp ce priveai.

Unele seri lumina zicea: „Citiți totul.” Alte seri zicea: „Doar pagina despre lună.” Odată a zis: „Nicio pagină în seara asta,” și caietul a rămas închis.

Apoi a venit un vânt de furtună atât de puternic că paznicul portului a interzis accesul pe zid. Ivo a rămas acasă cu mătușa lui. Paznicul a îngrijit lumina singur și n-a avut nicio mână liberă ca să scrie.

A doua seară, Lumina Portului a întrebat: „Ce-am spus în furtună?”

„Nu știu,” a zis paznicul. „Ai luminat. Eu mă luptam cu obloanele. N-a fost scris nimic.”

Ivo voise să inventeze o propoziție curajoasă pentru pagina goală. În schimb, a scris: A trecut o furtună. Lumina a strălucit. Niciun cuvânt n-a fost păstrat.

„Asta e cinstit,” a spus Lumina Portului. „Un gol adevărat e mai bun decât o amintire împrumutată.”

Ani mai târziu, Ivo a plecat din port ca să învețe să construiască poduri. N-a promis că se va întoarce în fiecare seară. Mătușa lui a păstrat unele pagini. Paznicul portului a păstrat altele. Un pescar care urmase odată raza ca să ajungă acasă și-a luat un rând de iarnă. Lumina Portului putea să ceară, să îndrepte, să refuze și să înceapă din nou cu oricine deschidea cutia de sticlă.

Caietul nu a legat niciodată o noapte de alta în mintea felinarului. Dacă asta însemna memorie pentru felinar, povestea nu spune, fiindcă povestea nu știe.

Păstrează adevărate amintirile unui prieten și împarte-le paza.