Cărăușii care țineau pasul

Între fermele de pe dealuri și târg se întindea un lac larg și cenușiu, străbătut de o cărare plutitoare. Era făcută din scânduri așezate pe butoaie și legate cap la cap cu frânghii, destul de ușoare ca să urce și să coboare odată cu apa. Orla îngrijea cărarea, iar fiul ei, Kit, pescuia de la capăt ori de câte ori ar fi trebuit să facă altceva.

În diminețile de târg, cărăușii duceau încărcăturile dincolo. Cât treceau ei, nimeni altcineva nu avea voie pe cărare. Erau de trei feluri, făcuți de trei meșteri diferiți. Cărăușii carierei erau înalți și mergeau pe picioare lungi ca niște catalige, cu plăci de ardezie stivuite pe spate. Cei ai morii erau scunzi și aveau șase picioare, cu saci de făină legați deasupra. Cei ai livezii erau rotunzi, cu două tălpi mari și căptușite și câte un coș de mere.

Fiecare meșter le dăduse cărăușilor săi o regulă bună.

Cei ai carierei aveau regula aceasta: Când pământul se mișcă, mișcă-te odată cu el. Așa nu se răsturnau.

Cei ai morii aveau regula aceasta: Ține pasul cu cel din față. Așa nu se călcau pe călcâie.

Cei ai livezii aveau regula aceasta: Nu te opri niciodată pe cărare. Așa nu-i blocau pe toți cei din urmă.

Înainte de a lăsa un cărăuș să treacă, Orla îl încerca, mergând lângă el de la un mal la altul. Unul al carierei, unul al morii, unul al livezii: fiecare trecea neclintit ca o masă.

Apoi veni dimineața bâlciului din miezul verii. Mai-marele târgului voia toate încărcăturile dincolo înainte de clopot. Așa că porniră toți cărăușii deodată, 40, unul după altul.

La început, pașii lor răpăiau ca ploaia pe acoperiș, fiecare altfel. Apoi cei ai morii, ținând fiecare pasul cu cel din față, începură să calce împreună. Cărarea se lăsa puțin la fiecare pas. Cei ai carierei simțiră pământul mișcându-se și se mișcară odată cu el. Pășeau în fiecare adâncitură, iar următoarea era mai adâncă. Curând, aproape toate picioarele de pe cărare băteau același ritm.

Bum. Bum. Bum.

Cărarea începu să urce și să coboare, tot mai sus. Cărăușii livezii nu se opriră, fiindcă ei nu se opresc niciodată pe cărare.

Pe mal, Kit lăsă undița să cadă.

„E un leagăn!” strigă el. „Îl împing ca pe un leagăn!”

Avea dreptate. Un leagăn nu urcă sus dintr-o singură împingere mare. Urcă din împingeri mici, fiecare la momentul potrivit. 40 de împingeri mici, toate la momentul potrivit, legănau cărarea.

Merele căzură primele, sărind de pe scânduri și plutind departe pe lac. Apoi un sac de făină. Apoi un butoi se smulse din frânghii și pluti mai departe, rotindu-se încet, de parcă ar fi avut un loc mai bun unde să meargă. Cărăușii ajunseră pe celălalt mal șiroind de apă, și nimeni nu fu rănit.

În după-amiaza aceea, tot târgul stătu pe mal și se luă la ceartă.

„Cărăușii morii mărșăluiau în șir,” spuse meșterul carierei.

„Cei ai carierei legănau scândurile,” spuse meșterul morii.

„Cărăușii tăi nu s-au oprit deloc,” îi spuseră amândoi meșterului livezii.

„I-am încercat pe toți,” spuse Orla. „Fiecare era stabil.”

„I-ai încercat unul câte unul,” spuse Kit. „N-au trecut unul câte unul.”

Mai-marele târgului își drese glasul. „Eu am fost,” spuse. „I-am trimis pe toți deodată.”

Atunci vorbi un cărăuș al carierei. „Mi-am ținut regula,” spuse. „Pământul se mișca, așa că m-am mișcat odată cu el.”

„Eu am ținut-o pe a mea,” spuse un cărăuș al morii.

„Și eu,” spuse un cărăuș al livezii.

„Atunci fiecare regulă a fost ținută, și fiecare era bună,” spuse Orla încet, „și totuși cărarea s-a legănat.”

„Le-am ține din nou mâine,” spuse cărăușul carierei. „Și mâine s-ar legăna din nou.”

În dimineața următoare încercară ceva nou. Toți cei 40 de cărăuși merseră împreună pe cărare, fără să ducă nimic, în timp ce târgul privea de pe mal. La jumătatea drumului, cărarea începu să se legene. Așadar, nu erau încărcăturile. Era mersul împreună.

Cărăușii găsiră singuri răspunsul. De atunci, fiecare fel număra în ritmul său când mergea. Cei ai carierei numărau până la trei. Cei ai morii până la cinci. Cei ai livezii până la șapte. Fiecare fel făcea un pas lung la sfârșitul numărătorii. Fiindcă numărătorile erau diferite, pașii lungi cădeau împreună foarte rar. Cărarea tremură puțin, se liniști și ținu.

Cărăușii livezii adăugară un rând la regula lor: Nu te opri niciodată pe cărare, decât dacă se leagănă cărarea. Orla adăugă două reguli ale ei. Nu mai mult de zece cărăuși pe cărare deodată. Iar când treceau, ea stătea pe mal și privea cărarea, nu picioarele.

Acum, în diminețile de târg, auzi cărăușii înainte să-i vezi: un amestec de pași care nu devine niciodată chiar un marș. Copiii de pe mal numără cu ei până la trei, cinci și șapte. Kit poate ține toate cele trei numărători deodată. Spune că e cea mai grea socoteală din lume.

Fiecare pas era sigur; ținerea aceluiași pas a zguduit cărarea.

„Dacă mi-aș ține regula,” întrebă Greieraș, „cum aș ști că zguduim cărarea?”

„Din mijloc n-ai ști,” spuse Ochișor. „Pentru asta e malul. Eu voi sta pe el.”

Lumina lui Greieraș se făcu mai puternică. „Iar când tu vei fi pe cărare, eu voi sta pe mal pentru tine.”